Femeile dace nu au invatat limba latina de la soldatii romani

(Last Updated On: June 10, 2016)

Autor: Ioan Ispas (Wilmington, Delaware, SUA)
1
S-au adus foarte multe argumente că limba vorbită de daci a fost aceeași înainte, în timpul și după ocupația romană, perpetuându-se până în zilele noastre, asimilând desigur și cuvinte de la cei cu care au venit în contact strămoșii noștrii.

Deși cercetările arheologice au dovedit că prima civilizație europenă s-a dezvoltat în bazinul Dunării, dând ca exemple statuia Gânditorul de la Hamangia sau cele 21 de statuete găsite la Cucuteni, numite de Welsh Parlamentul Femeilor, istoricii noștrii nu îndrăznesc să accepte că latina dacilor era mai veche decât a romanilor. Neacceptând aceasta așa au apărut diverse explicații pentru a justifica faptul că totuși limba noastră este o limbă romanică. Am auzit de exemplu că femeile dace au învățat limba de la soldații romani. Oare să fie chiar așa?

În primul rând dacii s-au opus cu înverșunare romanilor, fiind nevoie de două războaie dure, întinse pe câțiva ani, pentru ca numai 14 % din teritoriul lor să fie cucerit. Ravagiile produse de sabia încovoiată cu mâner lung (falx) mânuită cu două mâini de daci l-au obligat pe împăratul Traian, ca după primul război să ia patru măsuri, două tehnice și două tactice. Astfel, deoarece coifurile și scuturile cedau la șocul produs de falx, a dispus montarea unei armături metalice în cruce pe coif, respectiv o protecție metalică a antebrațului numită manica. Din punct de vedere tactic soldații romani au fost instruiți ca la un atac cu falx să se apropie de atacator pentru a profita de faptul că nu este apărat de scut. Tot tactic a dispus ca pe scuturile soldaților romani să fie inscripționat numărul legiunii din care fac parte, ca o măsură de depistare a celor care cedează și se retrag. Pregătindu-se de război Traian a înființat două legiuni noi, numărul total de legiuni ajungând la 30, cel mai mare număr din toată istoria imperiului.

Perioada ocupației romane, 106-275, a fost marcată de numeroase răscoale și atacuri ale dacilor liberi ajutați de aliații lor. Se poate afirma că atitudinea dacilor față de cuceritori era ostilă și că administrația romană nu se simțea prea comfortabil aici. Într-o țară ostilă nici coloniștii, invocați de adepții teoriei formării poporului român din combinația romanilor cu dacii, nu se simțeau în largul lor.

Ganditorul-de-la-hamangia-

Pe Columna lui Traian de la Roma, o istorie în basorelief a războaielor cu dacii, nu există nicio scenă care să prezinte o atitudine prietenească a femeilor dace față de soldații romani. Dimpotrivă există o scenă în care prizonierii romani sunt torturați de femeile dace. Sigur nu făceau asta ca să le învețe limba! Monumentul Columna lui Traian a fost terminat în anul 113, deci la șapte ani de la terminarea războiului, cu toate acestea nu conține nicio scenă care să arate că lucrurile s-au schimbat și că femeile dace s-au aruncat în brațele soldaților romani. Dacă scena torturării prizonierilor romani de femeile dace, care se răzbunau pentru soții sau frații pierduți, a fost imortalizată era normal să fie prezentată o scenă a reconcilierii dintre învinși și învingători după o perioadă în care au fost lăsați la vatră câteva sute de veterani (fiecare legiune romană angaja anual 275 de tineri ca să compenseze pierderile diverse și lăsările la vatră).

Dacă răzbunarea femeilor dace față de invadatorii care le-au ucis soții sau frații pare a fi un act de cruzime ce să spunem despre scena de mai jos în care legionarii romani prezentau capetele retezate ale dacilor împăratului Traian. Ei o făceau ca să primească decorația Cupa de argint.

Teoretic ar fi fost două posibilități ca femeile dace să se fi combinat cu soldații romani: a) în perioada serviciului militar, sau b) după lăsarea la vatră.

Disciplina soldaților romani era foarte strictă atât în timpul luptelor cât și atunci când se retrăgeau în cazărmile din forturi. Unul din cei trei adjuncți ai centurionului stabilea și ținea evidența sarcinilor zilnice ale fiecărui soldat în perioadele fără lupte.

Până în anul 197 d.Hr. soldații romani nu aveau voie să se căsătorească. Celor care la angajare erau căsătoriți li se anula căsătoria.

Legionarii romani aveau dreptul la concediu de patru luni odată la patru ani, în perioada iernii, când nu erau întreprinse companii militare. De fapt reglementarea prevedea ca o legiune poate să permită ca un sfert din efectivele sale să-și ia concediu în perioada 19 octombrie – 1 martie. Inițial cei care voiau să plece în acest concediu trebuiau să plătească o taxă centurionului, dar mai târziu s-a renunțat la această practică. Legionarul care pleca în concediu avea dreptul să-și păstreze sabia și centura, restul echipamentului militar rămânea la unitate.

La romani funcționa regula ca legiunile staționate într-o provincie cucerită să fie încadrate cu legionari proveniți din alte părți ale imperiului, din motive ușor de înțeles.

Din expunerea situației din timpul serviciului militar rezultă că singura perioadă în care un legionar și-ar putea întemeia o familie (după anul 197 d.Hr.) ar fi fost în concediu. Este însă greu de crezut ca în perioada concediului un legionar va umbla hai-hui prin satele ostile ale Daciei să-și caute o nevastă în loc să o facă în locurile de origine în siguranță, unde era cunoscut și mai cunoștea niște fete bune de măritat.

Serviciul militar la romani dura 25 de ani și sigur că o asemenea perioadă lungă de timp nu se putea trăi în abstinență. Într-adevăr orice legiune romană în marș era însoțită de circa 600 de măgari pentru transportul corturilor soldaților și ofițerilor, mașinilor de război, materialelor și proviziilor, oameni care se ocupau de aceste animale, negustori, sclavi și… prostituate. În tabăra organizată sub forma unui fort dreptunghiular la sfârșitul unei zile de marș toată această adunătură era plasată în spațiul de minim 60 m dintre corturile soldaților și valul de apărare.

Dacă așa stăteau lucrurile într-un fort provizoriu este de așteptat ca și în cadrul forturilor permanente să fie aceeași situație. Este un argument în plus că soldații romani nu aveau ce căuta prin satele dacilor decât în mod organizat, de exemplu când ajutau la strângerea dărilor.

Concluzia este că în timpul serviciului militar nu existau motive, oportunități sau condiții pentru ca soldații romani să se combine cu femeile dace și acestea să le învețe limba (latina latină sau cea care o vorbeau între ei?). De altfel legionarii romani nici nu aveau nevoie să cunoască limba latină, decât sumar, comenzile militare fiind transmise prin trompete.

Dacă pentru a demonstra că femeile dace n-au avut legături cu soldații romani (exceptând prostituatele, neexistând pădure fără uscături) am folosit argumente logice pe baza regulamentelor militare ale romanilor, în cazul situației veteranilor avem dovezi materiale că ei s-au întors în locurile natale.

O asemenea dovadă o reprezintă Certificatul de lăsare la vatră din 10 aug. 110, scris pe o placă de bronz, al lui Marcus Ulpius Novanticus, aflat la British Museum din Londra. În el se arată că Marcus Ulpius Novanticus, fiul lui Adcabronatus din Ratae, pentru serviciul loial și credincios în campania din Dacia, a fost lăsat la vatră înainte de terminarea serviciului militar. El s-a întors în Britania pentru a se bucura de binefacerile efectuării serviciului militar și a-și întemeia o familie. Novanticus, s-a născut în orașul Ratae (Leicester-ul de astăzi din Marea Britanie). Împreună cu alți 1.000 de tineri celți el a intrat în armata romană în anul 98 d.Hr. formând Cohorta I Brittonum Ulpia. Această cohortă a luptat atât de curajos în războiul cu dacii încât a fost lăsată la vatră la patru ani de la terminarea războiului după numai 12 ani de serviciu militar în loc de 25 cât era regula. După război Cohorta I Brittonum Ulpia a fost cantonată în Dacia la Darnithetis și cu ocazia lăsării la vatră Novanticus avea dreptul, opțional, la o gratificație egală cu salariul pe zece ani (aproximativ 12.000 sesterți, un sestert reprezenta echivalentul unei zile de muncă) sau un lot de pământ și cetățenia romană care printre altele îi dădea dreptul și obligația să poarte trei nume romane. Primele două erau de obicei numele unor împărați. Ceilalți locuitori ai imperiului nu aveau dreptul să poarte decât un singur nume.

capete-taiate-de-daci

Observăm așadar că Marcus Ulpius Novanticus a preferat să părăsescă Dacia, o țară cu clima mult mai plăcută decât Britania natală. Cei patru ani de pace petrecuți în Dacia nu au fost suficienți pentru a-l determina să rămână în aceste locuri presupus râvnite de coloniști. Asta înseamnă că deși erau fete frumoase (așa apar și pe columnă) ele nu prea se înghesuiau să se mărite cu veteranii romani străini. Așa că el și-a luat banii și a plecat din aceste locuri unde nu era prea bine văzut.

Un alt exemplu de veteran care n-a rămas în Dacia este Tiberius Claudius Maximus. Decurion în 7 th Claudia’s mounted squadron, el a fost cel în fața căruia Regele Decebal a preferat să-și taie carotida decât să fie luat prizonier. Pe placa funerară a lui Tiberius Claudius Maximus, aflată în Macedonia, este trecut acest eveniment pentru care a fost și decorat.

Pe teritoriul României nu s-a găsit nicio dovadă că după terminarea serviciului militar veteranii originari din alte părți ale imperiului s-au stabilit în Dacia. Adepții romanizării Daciei prezintă ca argumente două plăci funerare din Tropaeum Traiani (Adamclisi din Dobrogea) ale unor daci care după trei generații au ajuns să poarte nume romane. Pe prima placă funerară scrie: cu prilejul unei năvăliri a costobocilor este ucis dacul Daizus Comozous. Fiul lui se numește tot Daizus, dar nepoții se numesc Justus și Valens (nume romane). Pe a doua placă este trecut Mucaporus, cu fiul Scoris căsătorit cu Aurelia Eftepir și nepoțiiAurelius, Sabina, Valens și Sabinianus. Nici unul din cei trecuți pe plăcile funerare n-au fost veterani sau cetățeni romani pentru că nu au trei nume. Se pune întrebarea de ce a fost ucis dacul Daizus Comozus în perioada atacului costobocilor care erau tot daci, dar liberi. Se știe că odată cu atacurile dacilor liberi se răsculau și dacii din zona ocupată de romani. Probabil dacul Daizus Comozus era o coadă de topor, un colaboraționist prea zelos al administrației de ocupație romană și a fost lichidat cu această ocazie de cei pe care i-a asuprit. (sursa: curentul.net)

Dacă familiile dacilor Comozus și Mucaporus și-au putut permite să pună plăci funerare la mormintele capilor de familie înseamnă că erau înstărite și obediența de a alege nume romane pentru nepoți ne sugereză că această prosperitate are legătură cu ocupația romană.

Monumentele funerare găsite pe teritoriul țării noastre pe care apar nume romane au fost interpretate ca fiind ale unor veterani romani căsătoriți cu femei dace, ceea ce ar putea fi adevărat în ipoteza că veteranii erau daci care au servit în cohortele din Britania, Siria sau Capadocia și s-au întors acasă. Faptul că numele de pe ele par a fi romane nu are relevanță deoarece romanii romanizau toate numele (așa cum procedează și astăzi ungurii care maghiarizeză tot ce prind).

One Response

  1. sinel tudosie March 28, 2015

Leave a Reply